Să îmi fie iertat că mă folosesc de titlul ăsta să vă atrag atenţia, da’ nu mă pot dezminţi, aşa i-am învăţat chiar eu pe cei circa 20 de studenţi ai cursului de jurnalism pe care l-am ţinut între 15 şi 18 noiembrie anul de lovitură de graţie 2010, adică încă anul curent. Respectiv i-am învăţat, alături de Saşa Cliuicov şi Igor Guzun, să lovească adînc cu vorba şi să atragă atenţia, să nu se teamă să vorbească de frînghie, în special în casa spînzuratului, să fluiere melodios chiar şi în biserică, dar niciodată a pagubă, să devină cel mai groaznic coşmar al celor pe care moldovenii îi plătesc din banii lor de impozite ca să aibă grijă de ţară.
Să le ceri jurnalism de performanţă corespondenţilor regionali din Republica Moldova este echivalent, uneori, cu a cere să leviteze – vorba lui Mircea Badea. Eu însumi, marele maestru shaolin al vorbelor, am rămas ca la stomatolog atunci cînd reporterii mai multor instituţii cu pretenţii din Moldova mi-au spus că ei merg la filmări cu marşrutka – pentru cetăţenii UE, maxi-taxi – chiar şi atunci cînd e vorba de o crimă sau de un incendiu. Că deseori filmările pleacă spre capitală cu trenul sau – aţi ghicit – cu marşrutka şi că, nu o dată, cineva uită să le aştepte la gară şi ajung la Odessa. Că mulţi reporteri sînt plătiţi acolo cu 120 de euro pe lună şi, cu toate astea, nu se plîng şi îşi fac datoria cu mai multă conştiinciozitate decît colegii lor din Chişinău, plătiţi cu salarii de parlamentari.
Şi, cu toate astea, aceşti jurnalişti mai tineri şi mai veterani şi-au rupt din viaţa lor cîte cinci zile – numai ei ştiu cum, orice reporter vă poate mărturisi cît e de greu să convingi un şef de redacţie să te lase liber o zi să îţi faci analizele, ca să nu mai zic de urmat un curs care să te facă mai deştept decît el. Au venit şi au şi rămas pînă la sfîrşit, timp în care au băgat la cap cu mare atenţie tot ce le-am povestit noi, trio Do Re Mi de instructori. Iar zeii au decis că jurnaliştii noştri merită să îşi facă mîna pe subiecte în toată regula, exact în zilele de practică pe teren am avut parte, la Bălţi, de vreme frumoasă şi de încăierări electorale în piaţa centrală din localitate. Şi i-am văzut pe învăţăceii noştri cum reuşesc să domine situaţii cu potenţial exploziv, discutînd cu beţivi scandalagii şi cu provocatori de pe toate părţile baricadei.
În fine, nu are WordPress spaţiu pe server să vă descriu în cuvinte omeneşti cît de reuşit a fost trainingul făcut pentru Coana Europa şi pentru Fundaţia Konrad Adenauer. Iar, ca să vă demonstrez că şi eu am plecat cu o lecţie de acolo, vă povestesc una şi vă pup pe portofele, pînă data aviatoare.
Deci, pe joi dimineaţă, în popota hotelului Bălţi, mîndria Uniunii Sovietice, conservat ca atare pînă în zilele noastre, cu servicii profesioniste (nu glumesc), mă îndrept cu ochii mijiţi către prima ceaşcă de cafea a zilei, aia fără de care nu pot să funcţionez. Tatiana şi Angelina, studente de la training, n-au treabă şi mă zădărăsc pe nebăute de cofeină: “Aozi, da’ noi întîrziem azi, că mergem să îi luăm interviu lui Ducu Bertzi”, zic ele. “Mno, bine”, zic io, cu ochii în cafea. Şi, după o oareşcare tăcere, adaog: “Da’ dacă tot am discutat ieri despre interviu, întrebaţi-l şi voi ceva interesant, de exemplu cît îşi ia pe un concert electoral”. Fetele zic: “Serios?” şi io le răspund “Serios”, după care trag o duşcă de cafea neagră şi fierbinte.
În următoarea fracţiune de secundă, să vezi chestia dracului! Ochii mei, sub efectul cafelei, fac şarful şi îl identifică, în spatele studentelor, pe maestrul Ducu Bertzi în persoană. Sau o sosie foaaaaaaarte bună.
Mda, deci lecţie învăţată şi de mine la Bălţi, Republica Moldova: Ducu Bertzi poate apărea pe neaşteptate cînd vorbeşti despre el, chiar şi în hotelul memorial Iosif V. Stalin. Data viitoare cînd mai deschid subiectul o să fiu atent să se afle în preajmă o domnişoară anume, sensibilă la folk – ştiu eu cine e…
Materialul produs de Mihai Ursu despre Tranningul Multimedia de la Bălţi
Jurnalism Multimedia 
Lasă un comentariu